Campaniei electorală din SUA, lupa internă și implicțiile internaționale

Presa americană dezbate pe larg evoluția campaniei electorale din SUA, în contextul în care Convenția Națională Republicană se află în plină desfășurare. Săptămânalul Newsweek atenționează însă că astfel de convenții s-au depreciat, pierzându-și forța de a-i „sălta” pe candidați în sondaje. În mod uzual ele determinau un astfel de salt accentuat, deși temporar, dar după convenția democrată Joe Biden nu a beneficiat de unul – și probabil nici Donald Trump. „Pe măsură ce electoratul și partidele au devenit tot mai polarizate după 2000, tot mai mulți independenți se hotărăsc” cu cine să voteze înainte de convenții. Dacă în 1972-2000 media nehotărâților era de 16%, ea s-a diminuat în 2004-2012 la 9% și în 2020 la 6-7%, conform Newsweek.

The New York Times îi atrage atenția lui Biden că acea revenire la o politică externă „normală” pe care și-o dorește el constituie o problemă: „avansează o întreagă serie de obiective, de la promovarea drepturilor omului și lupta contra dictatorilor și populiștilor la asigurări că armata SUA va rămâne cea mai puternică din lume. Ele semnalează revenirea la opinia de după războiul cum că America poate și trebuie să fie peste tot și să rezolve toate problemele. E tipul de abordare care ar putea supune SUA la mari cheltuieli militare, le-ar implica într-un și mai îndelungat «război mondial împotriva terorismului» purtat acum în peste o duzină de țări, la și mai multe intervenții umanitare care s-ar transforma în adevărate nenorociri și la niște atitudini și mai refractare la adresa Chinei și Rusiei.”

Remarcând că Partidul Republican evită să-și publice o platformă-program, revista The Atlantic a analizat pozițiile responsabililor din partid pe care le-a sintetizat într-un program în 13 puncte, redactat în termeni mai degrabă malițioși. Reținem unul din cele doar două puncte dedicate politicii externe: „Structurile comerciale și alianțele construite în epoca postbelică sunt depășite. America, evident, încă mai are nevoie de parteneri, în special Israelul și poate Rusia. Dar vremea NATO și a Organizației Mondiale a Comerțului a trecut. UE ar trebui tratată ca un rival, iar Regatul Unit și Japonia ca niște subordonați, în vreme ce Canada, Australia și Mexic ar trebui tratate ca niște dominioane. Dacă America va acționa decisiv, aliații vor fi nevoiți s-o urmeze, indiferent dacă le convine sau nu – așa cum vor urma și politica americană în privința Iranului”.

„Există o șansă de schimbare în bine în Orientul Mijlociu. Trump n-ar trebui să i se pună în cale”, își intitulează editorialul The Washington Post. Acea „rară rază de speranță” este premierul irakian Mustafa al-Kadhimi, care deși „se confruntă cu probleme enorme într-un stat aproape eșuat, depune totuși eforturi serioase de a adopta reformele economice, politice și de securitate de care Irakul are nevoie cu disperare – ceea ce-l deosebește de aproape toți predecesorii săi”. „Din nefericire, conservarea relației strategice SUA-Irak necesită nu numai înfrângerea rezistenței Iranului, ci și pe cea a dlui Trump, care favorizează retragerea nechibzuită a forțelor americane din bazele străine.”

Cu ocazia vizitei secretarului de stat american Mike Pompeo în Sudan, scrie France 24, „premierul sudanez a temperat speranțele de normalizare rapidă a legăturilor dintre Sudan și Israel”, care „teoretic sunt în război”. El a avansat drept cea mai timpurie dată 2022.