Părintele Visarion Alexa. Dumnezeu nu coboară în inima de fier a omului moral, ci El coboară în inima omului care se roagă sincer

Îi urâm pe oameni pentru lucruri meschine, îi urâm pentru lucruri mărunte, bicisnice. Doar ne spune cineva un cuvânt supărător sau se așază într-o poziție ofensivă față de noi și ajungem să-l disprețuim pe omul acela, să nu-i mai vorbim.

Considerăm vrăjmaș pe tot omul care ne declară direct sau mai puțin direct, că nu încăpem în inima lui, în viața lui, că îl deranjăm, însă Domnul spune următorul lucru:

“Dacă nu iubești pe vrăjmașii tăi, nu te numești fiul celui Preaînalt!”.

Citind îndemnul acesta și gândind cât de greu este să iubești pe cineva care nu te place sau care poate chiar te urăște, ne dăm seama că aceasta este o poruncă dumnezeiască ce depășește puterile noastre.

Zilnic îți propui să nu mai judeci, să nu mai condamni oameni, dar faci lucrul acesta iar și iar, de parcă ai în permanență o ruletă la tine cu care măsori fiecare gest, fiecare vorbă a oamenilor și le arăți imediat cât și unde au greșit și cât de mult merită disprețul și judecata ta.

Aceasta este legea talionului, să știți, “Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” pe care, din păcate, încă o mai practicăm astăzi unul cu altul, deși Hristos a adus pentru noi o Lege nouă, aceea a iubirii.

Nu există om perfect, există om care are în el slăbiciuni și neputințe.

Pavel spune un cuvânt minunat: “Niciodată nu m-am arătat ca fiind perfect și dacă ar fi să mă laud, mă voi lăuda cu neputințele și slăbiciunile mele, nu cu virtuțile mele!”

Când iubești un om pentru că este așa cum vrei tu să fie, iubești omul din el, iar când iubești un om deși nu este așa cum vrei să fie, ci are multe căderi, neputințe, care poate te afectează în mod direct, iubești Dumnezeul din el.

Sfântul Ioan de Kronstadt era un om stăpânit de doua mari patimi, după cum mărturisește chiar el în jurnalul pe care îl scrie- patima băuturii și a fumatului- însă se lupta cu acestea necontenit, iar Dumnezeu a coborât peste el harul facerii de minuni. Sfântul credea tare mult în harul preoției și spunea că, deși era adesea doborât de patimile sale, Dumnezeu s-a îndurat de el și într-o zi, pe când săvârșea Sfânta Liturghie, a intrat în biserică o femeie demonizată pe care a tămăduit-o, rugându-se pentru ea, iar apoi a căzut la pământ mulțumind lui Dumnezeu:

“Doamne, Slavă Ție, că în slăbiciunea și în căderea mea ai arătat puterea Ta!”.

Dumnezeu se ocupă de lucrurile imposibile, aceasta este treaba Lui.

Efortul nostru este acela de a recunoaște sincer neputințele noastre și de a le pune înaintea Lui:

“Doamne, eu nu pot iubi necondiționat măcar un singur om, eu nu pot dărui ceva fără să aștept răsplată în schimb, însă nădăjduiesc spre Mila și ajutorul Tău pentru tămăduirea mea sufletească!”

Aceasta înseamnă smerenia omului și adevărul vieții lui. Altfel, omul trăiește doar în minciună!

Totul este cu putință la Domnul…și să schimbe oameni, și să te schimbe pe tine, și să schimbe lumea. Nu stă in putința noastră să învingem limitele noastre umane, însă cred că noi trebuie să depunem un efort de smerenie, să plecăm genunchii la pământ, iar El va veni să împlinească efortul nostru, cererea noastră.

Nu poți iubi un om, nu poți iubi pe vrăjmașul tău, însă poți să vezi această neputință a ta, să o recunoști înaintea lui Dumnezeu și să ceri vindecarea sufletului tău.

“Cere și ți se va da!”

Străduiește-te să ceri și să dăruiești iubire fără să aștepți să primesti în schimb, pentru că Iisus a făcut asta! Altfel, trăind în nepăsare și egoism, ieșim din viziunea creștinească a lucrurilor.

A trăi în Dumnezeu nu înseamnă să trăiești după codul bunelor maniere, nu înseamnă să trăiești moral, respectând la exterior regulile bunelor maniere. E mult mai mult decât atât.

Dumnezeu nu coboară în inima de fier a omului moral(ist), dar care este nesimțitor, nepăsător sufletește, ci El coboară în inima omului care se roagă sincer, iar această coborâre a Lui se va vedea, căci omul va izvorî râuri de apă vie din care mulți se vor adăpa, iar vorbele rostite de